Sympathy for Lady Vengeance (Chinjeolhan geumjassi) 2005 - femeia, sau Dumnezeul de rezervă

"Sympathy for Lady Vengeance" (Chinjeolhan geumjassi) al lui Park Chan-wook, filmul care încheie "trilogia răzbunării", este un model epic de împărtăşanie în cel mai creştinesc mod cu putinţă. "Cu trupul şi cu gândul", acesta este păcatul absolut pe care îl comite Geum-ja Lee (Yeong-ae Lee), plătind destinului incorect poate cea mai nemiloasă poliţă posibilă. Filmul lui Chan-wook este cu atât mai înfricoşător, cu cât pune în practică latenţe pe care probabil fiecare dintre noi le duce cu sine, dar pe care, în comparaţie cu eroina sa, nu le punem în practică. Lee este îmblânzitoarea timpului, sau poate, mai corect, alienatoarea timpului. În mod normal există momente în viaţa fiecăruia dintre noi când avem viziuni vindicative sângeroase, multe dintre ele apocaliptice prin excelenţă. Timpul însă, şi implicit uitarea ne fac să le măturăm sub un colţ de covor. În cazul lui Lee, aceasta învinge timpul. Resentimentele sale nu se domolesc, şi de îndată ce iese din detenţie, pentru o crimă de care nu este vinovată este pregătită să le pună în aplicare. Şi nu o va face oricum, chiar dacă aparent se va erija într-un vigilante sentimental. Lee devine "lee-ant" şi va instrumenta lovitura de graţie prin intermediul tuturor familiilor care căzuseră pradă adevăratului făptaş, cărora le oferă astfel satisfacţia ultimă. Celei mai urgisite membre a unei astfel de familii i se va oferi privilegiul de a încheia măcelul. Vitoria Lipan în toată regula această Lee a sud-coreenilor...

Ceea ce conferă adâncime acestui carnagiu epic este zbaterea morală la care justiţiara este supusă, dublată empatic de natură. Circular, filmul lui Chan-wook urlă de nelinişte şi de infinit. De neliniştea prezenţei într-un cerc vicios al sângelui, de unde nu mai ai scăpare precum hamsterul care învârte roata şi de infinitul unei penitenţe nesfârşite. Singurele lucruri care rămân sunt probabil sentimentele cărora nu le dai glas. Probabil regretele.

De un realism sfâşiitor, "Sympathy for Lady Vengeance" triumfă prin imagine, prin rezonatoarea tragedie şi nu în ultimul rând prin interpretarea lui Yeong-ae Lee, la limita dintre alienarea benignă şi alienarea malignă. Şi prin neuitare...

My Girlfriend is an Agent (Chilgeup gongmuwon) 2009 - Mr. and Mrs. Smith varianta sud-coreeană

Filmul lui Shin Terra, din 2009, "My Girlfriend is an Agent" (Chilgeup gongmuwon) nu emite pretenţii de film original sud-coreean şi nici în ceea ce priveşte viteza şi intensitatea arderii neuronilor nu se laudă cu prea multe. Teoretic, dacă aţi văzut "Mr. and Mrs. Smith" şi dacă nu sunteţi dispus să faceţi concesii unei altfel de cinematografii nici nu ar trebui să vă osteniţi să îl vedeţi. Pentru că veţi fi dezamăgiţi de multe dintre efectele speciale, de multe cascadorii, de vizibilul buget redus şi chiar de scenariul dorit comic. Veţi râde însă sănătos şi îi veţi remarca pe Ha-Neul Kim (Ahn Soo-ji) dar mai ales pe Ji-Hwan Kang (Lee Jae-joon), care, nu ştiu dacă la indicaţiile regizorului sau pur şi simplu ca urmare a implicării totale fac tot posibilul să stoarcă hohote de râs. Şi reuşesc.

Scenariul este previzibil, poate chiar la un moment dat redundant la nivelul unor locuri comune enervant repetitive. Replicile sunt drăguţele dar nu extraordinar de spumoase iar profunde nici atât. Imaginea salvează multe din ipostazele aventurii lipsită parcă de tensiune şi de senzaţional şi evident, nici aici nu lipseşte natura, cel puţin ploaia excelând prin dramatism (când poate nu era cazul). Duelul cu gloanţe oarbe rămâne în memorie prin găselniţa aceasta dar şi prin comicul reacţiilor.

Una peste alta, luat lejer, filmul lui Shin Terra merită văzut, mai ales într-o după-amiază de letargie, când cauţi altceva decât un film american de aventuri , nou, dar fumat din toate punctele de vedere. E drept că nu joacă nici Cage, nici Willis, nici măcar Stallone, dar credeţi-mă, nu le veţi simţi lipsa. Şi încă ceva. Dacă ar fi să îl compar cu "comediile" lui Jackie Chan, "My Girlfriend is an Agent" mi s-a părut mai fresh la nivelul umorului şi mai condensat.

Rainbow Eyes (Ga-myeon) 2007 - un policier cu poantă

”Ga-myeon” (Rainbow Eyes), ”policier-ul” lui Yang Yung-ho este global un film în care cinematografic orice european se va regăsi foarte ușor din două motive simple: exploatează o moștenire minut-cadru specifică filmelor lui Resnais și un decupaj care le va aminti multora de clasicul francez, iar în același timp exploatează ”misterul crimei” din dorința de a revela ”misterul comedianților” cu cea mai înaltă știință a teatrului în teatru.

La nivelul imaginii filmul lui Yung-ho se bucură de două abordări distincte. Una clasică, filo-Hollywood, care va însoți toate secvențele clădite oarecum pe locurile comune ale fimului polițist american (de acțiune), cu filtre din belșug și culori aprinse (varianta cyber-action) și o alta, neo-realistă având la bază un truc. Este aceeași cameră care cu un deceniu și ceva în urmă făcea celebră mișcarea cinematografică daneză Dogma, numai că de această dată reușita se datorează tehnicilor moderne și digitale de ”distort” și nu ”parkinson-ului operatorului”. Pe fondul jocui actoricesc lipsit de pretenții (nu din lipsă de calități ci din dorința clară a regizorului de a evita melodrama), imaginea devine purtătoarea stărilor personajelor, spun asta făcând totală abstracție de ”artificiul sângelui”, care în cinematografia asiatică a încetat de mult să mai aibă greutatea ce i se conferă în filmul american.

Scenariul, scris tot de Yung-ho dă de mai multe ori senzația că ”se ignoră”. Că duce povara mult prea mare a automotivării, și, prin urmare, ori de câte ori poate, deraiază. Și acum probabil că ar trebui să vă dezvălui firul narativ ceea ce nu voi face. Pentru că tocmai aici stă deliciul. Să îl admiri pe Yung-ho cum dă cu stângul în dreptul și în loc să cadă în nas pune bazele break-dance-ului. Cum experimentează dezvăluirea surpriză la puterea a doua fără să pice în burlesc. Cum ne face o demonstrație specific asiatică că un film reușit poate fi construit și pe un scenariu mincinos, de fațadă.

În final, un sfat pentru cei care își iau inima în dinți și văd ”Rainbow Eyes”! Nu vă luați ochii de pe ecran imediat ce, după falsul final veți vedea apărând numele regizorului. It ain't over till the fat lady sings! Mai urmează ceva... Și pun pariu că nu vă va părea rău. Până la urmă cred că nu vă va dezamăgi prea tare concluzia voit puerilă a filmului, conform căreia: ”dragostea schimbă totul”.

P.S.

Sper să nu urmeze un remake american. Are toate șansele să ia un Oscar pentru rol principal masculin - detectivul Jo Kyeong-yoon (Kang-woo Kim) și mai mult ca sigur unul pentru rol secundar feminin (?!) - Cha Soo-jin (Su-kyeong Lee). Asta bineînțeles, dacă se va evita crearea haosului la nivel de scenariu, ceea ce Yung-ho a reușit. A reușit să nu îmi dea dureri de cap urmărind un film mistery-murder în care curiozitatea mi-a fost acaparată nu de identitatea încă nedevoalată a făptașului ci de mobilul și motivația sentimental-psihologică a acestuia.

”Daisy” de Wai-keung Lau sau Hollywood when he was young

Hollywood-ul a obosit. Dacă orașul nu ne-ar fi îndepărtat atât de mult de vremurile imemoriale când era suficient să culci urechea la pământ ca să auzi ropotul cailor, dacă nu ni s-ar părea penibil să lipim urechile de cimentul explodat, proaspăt turnat pe drumurile noastre naționale am putea percepe respirația greoaie din Cetatea Filmului. Comediile repetă clișee expirate, pierzându-și de tot naturalețea și imaginația, filmelor muzicale le lipsește tocmai ceea ce le făcuse celebre - muzica iar dramele, dacă nu exploatează bresle sau categorii sociale marginalizate nu mai prezintă interes, urmare a epigonismului concentrat de care abuzează. Au mai rămas superproducțiile și filmele cu distribuție de prim rang, dar sincer, acestea nu mi se pare că își merită numele de film artistic, fiind mai degrabă succinte portofolii actoricești. Pe acest fond, după cum v-am spus, vizionarea unui film a încetat să mai fie rutină, cum se întâmpla pe vremuri, devenind mai degrabă o experiență unică și personală, ceea ce este ideal.

”Daisy”, filmul din 2006 al hong-kong-ezului Wai-keung Lau, alături de alte câteva producții nonamericane mi-a redat încrederea în cea de-a șaptea artă și în recuzita încă neexpirată a filmului. Lau, la bază operator, este recunoscut printre esteții filmului drept unul dintre cei mai abili regizori în surprinderea luminii naturale, apreciat de asemenea și pentru scenele sale de acțiune, de un dinamism special. Ca și ”Daisy”, filmele lui Lau refuză elitismul, adresându-se marelui public și promovând narativitatea facilă și previzibilă (chiar dacă trama va fi soluționată după morala asiatică și nu după una europeană), folosindu-se însă de poezia și impresia muzicii și poeziei. Cred că este pentru prima oară când urmăresc un film de acțiune (”Daisy” fiind la bază un film de acțiune!!!) și când deznodământul mă lasă rece. Pur și simplu nu mă interesează cum se termină, cine moare, cum moare și cine scapă, în orice moment acest film artistic putând fi curmat, cu puțin cinism, e drept, însă fără să mă lase cu buza umflată și cu întrebarea ”Asta a fost tot?”

Caut cronici și la Cinemagia dau peste un semisploiler neimportant (incredibil dar adevărat, trei rânduri de text...) și peste următorul comentariu: ”Frumos filmul dar prea lungit. Oricum finalul este neașteptat, merită văzut.” Să acuzi că ”Daisy” ar fi ”prea lungit” este ca și cum te-ai revolta că într-o expoziție a celor mai frumoase 100 de tablouri din lume, lângă Van Gogh figurează și un Klimt. Evident însă că dacă cel/cea care a văzut acest film se afla în căutarea acțiunii, poezia muzicii și a imaginii poartă întreaga vină pentru tărăgănarea deznodământului vreme de 110 minute. Pe de altă parte, finalul este din punctul meu de vedere mai mult decât previzibil. Din trei personaje două comit păgate majore sau minore. Cine trebuie să dispară? Cel de-al treilea, amoral, situat oarecum de cealaltă parte a legii, sau primii doi, imoralii funcționari ai unui sistem moral? Mai mult decât previzibil, credeți-mă.

Filmul lui Lau este proaspăt, folosește clișee cinematografice câte îi fac bine unui film de calitate, trucuri de scenariu de parcă Cyrano de Bergerac nu ar fi existat și poezia impresioniștilor, câtă li s-a întâmplat și câtă nu au mai apucat să li se întâmple. Cât despre muzică... ascultați-o:

K-20,, 2008 - un om deosebit mai ceva ca un spray paralizant

Îmi place să cred că cinematografia are acum, mai mult ca niciodată șansa de a ieși din platitudine și de a reînvia canoane pe care unii europeni le-au refuzat după ce le-au batjocorit inițial. Gura aceasta de oxigen vine din Asia, mai precis din țări precum Japonia, China sau Coreea de Sud și câștigă din ce în ce mai mult teren în fața principalului competitor, America, cu o cinematografie previzibilă și manieristă, în ciuda eforturilor disperate de a evita acest pericol. Să vă dau un exemplu simplu, pentru a fi mult mai clar. Mă uit la un serial. OK. Știu de la bun început care sunt personajele cu care trebuie să empatizez, nu știu însă cine sunt maleficii. Și dintr-o dată apare cu titlul de ”guest star” un actor pe care îl recunosc. Ei bine, din acel moment mi-e clar cine este ticălosul. Ca european însă, fără prea mulți idoli în rândul actorilor asiatici, orice film este o continuă mirare cel puțin la nivelul liniei narative. După care urmează încântarea maximă la nivelul imaginii, filtrele de culoare, lumina, animaţia şi muzica armonizându-se unitar pentru a manipula sentimental implicarea afectivă a spectatorului. De aici poezia totală a acestor producţii, fie că vorbim despre action-uri sau despre filme romantice sau drame. Cu acest reţetar asiatic se poate vorbi despre mutaţii evidente de la canonul consacrat de Hollywood.

"K-20: Kaijin niju menso den" sau "K-20: Legend of the Mask" este filmul japonez care mi-a readus aminte de prospeţimea din "cetatea filmului" în anii '70-'80. Nu discut acum de filme cu pretenţii de brainstorming sau cine ştie ce capodopere conceptuale, ci despre un banal film cu supereroi, doar că mai altfel decât ne-a dresat Hollywood-ul. Mai altfel în sensul că eroul creşte şi acest lucru este redat cu umor, cu un plus multaşteptat de ludic chiar din partea eroului, care în cinematografia americană este o chintesenţă a monolitului. Ei bine, Heikichi Endo (Takeshi Kaneshiro) este un acrobat, care, din raţiuni pur proletare este angrenat într-un scenariu terorist. Evident, pentru a se exonera Heikichi trebuie să devină mai bun decât cel cu care fusese confundatm chiar K-20, un soi de justiţiar, un luptător împotriva sistemului, iar ceea ce urmează poate fi considerată varianta niponă a pregătirii fizice la care apelează Rocky în toate cele 4 ecranizări, numai că de data aceasta predominant este umorul. În tot acest timp Kogoro Akechi, un poliţist de succes ce urmează să se însoare cu prinţesa Yoko Hashiba continuă să îşi clădească renumele pe falsa acuzaţie a lui Heikichi de a fi K-20 în persoană, numai că nu ia în calcul faptul că deşi prinţesă, aleasa inimii sale este mai presus de toate un cetăţean responsabil şi onest, dornic să ajute păturile inferioare, restabilind astfel echilibrul social. Ce mai urmează merită să vedeţi, deşi, credeţi-mă că prea multe surprize la acest nivel nu veţi surprinde. Veţi fi însă atât de cuceriţi de poveste încât puţin vă va mai păsa de previzibilitatea tramei, uzată moral de cel puţin 4 decenii.

De ce este special filmul lui Shimako Sato? Tocmai pentru că nu se vrea un film special, ci o poveste onestă, în limita plauzibilului. Pentru că, la o privire mai atentă vom înţelege care este diferenţa între personalitatea asiatică şi supermanul american, supereroul lui Sato fiind mult mai aproape de Zorro decât de V ("V For Vendetta") sau de Batman. Deşi ambele personalităţi prin definiţie fac trimitere la profilul comunistului, modelul asiatic este mult mai aproape de definiţia de dicţionar, în comparaţie cu varianta americană, în care liderul are un caracter mult mai dictatorial şi autosuficient. Una peste alta, efectele lui Sato, împrumutate din manga, poezia oraşului întunecat, naturaleţea şi imperfecţiunile fizice ale actorilor te fac, ca european, să te simţi mult mai aproape de "K-20..." decât de orice alt personaj fantastic rupt din Marvel. Iată că moştenirea lui Zorro a fost pasată nu la europeni, nu comisarului Moldovan, cum toţi românii ar fi sperat, din patriotism local, nu de alta, ci niponilor. C-aşa ne trebuie dacă uităm cui se adresează de fapt şi de drept poveştile...

"Oldboy" - bârfa, detonatorul unei iubiri posibile

După multe recomandări din partea lui Lajos, mi-am făcut în sfârşit timp şi dispoziţie să văd "Oldboy" al doilea film semnat din Park Chan-wook, făcând parte din trilogia răzbunării, gândită astfel de regizorul sud-coreean. Până acum mai văzusem doar "Sympathy for Lady Vengeance", logic ultima parte din acest ciclu pe care l-am urmărit şi probabil că l-aş urmări încă o dată cu aceeaşi evlavie ca şi prima oară.

În ceea ce priveşte "Oldboy" trebuie să recunosc că, deşi global este cu mult mai bun decât precedentul are destui timpi morţi în prima jumătate, ceea ce îl face pe alocuri greu de urmărit. Din fericire, cinematografia asiatică are ştiinţa de a ilustra de o asemenea luxurianţă secvenţe dintre cele mai banale, încât multe dintre greşelile de tempo, insuportabile la alte producţii lasă aici loc doar unui număr foarte mic de regrete. Prin urmare, la finele primei jumătăţi de film te trezeşti pus în faţa unei şarade cu ecou de templu, transformându-te din propriu spectator în psihanalistul propriilor idei preconcepute. Hipnoza din film devine dublă, atunci când va trebui să îţi recalibrezi instrumentarul moral în funcţie de noua constituţie a personajului principal iar acest lucru nu este simplu. Scenariul începe să strălucească în toată plinătatea sa iar firele narative se leagă într-o dramă cu atât mai profundă cu cât a avut loc o inversare la nivelul personajului pozitiv.

În concluzie recomand "Oldboy" şi celor care nu se vor lăsa influenţaţi de citatul de pe afiş: "arrives with Quentin Tarantino seal of approval." Un film profund, cu gadgeturi, cu o imagine desăvârşită, probabil una dintre cele mai reuşite ilustraţii muzicale a muzicii lui Vivaldi. Pentru iubitorii de metafore cinematografice, nu pot spune decât că nu vă puteţi imagina câtă creativitate zace în imagistica regizorilor asiatici.

"Love Exposure" de la Shion Sono, blasfemia care înalţă

Cred că am îmbătrânit eu, sau dacă nu am îmbătrânit, sigur a îmbătrânit școala cinematografică americană. Mi-am pierdut răbdarea să mai văd blockbustere, iar independentele lor suferă oricum de majore carențe de autenticitate. De Europa cinematografică nu am mare lucru de spus, în sensul că a rămas neschimbată. Școala cinematografică românească stă în orice caz senzațional, dar este insuficientă pentru unul ca mine, mare devorator de film. Prin urmare mi-a rămas Asia (Coreea de Sud, China și Japonia), care nu încetează să mă surprindă. Love Exposure sau Ai no mukidashi (în original) este ultimul film japonez pe care l-am dus la bun sfârșit aseară. Spun asta pentru că a trebuit să împart 237 de minute la două nopți. Este al doilea film de autor Shion Sono pe care îl văd și poartă o patină mult diferită de Suicide Club, precedenta mică bijuterie a acestui regizor, care m-a cucerit pe loc. În orice caz, un lucru este clar: cei neobișnuiți cu licențele, libertățile și detabuizările cinematografice asiatice să nu încerce să vadă acest film. Nu va pricepe nimic, va fi enervat de lungimea filmului, de inegalitatea și lipsa sa de omogenitate și de absurdul destulelor momente.

Nu în ultimul rând conservatorismul se va implica și el activ, punând la stâlpul infamiei această parabolă a lui Sono, în primul rând pe considerente de blasfemie. Necunoscătorii nu vor accepta paralelismul erecției falice cu ridicarea crucii, recrudescența de ”mici” perversități și anacronismele deconcertante. Se vor arăta mult mai oripilați de aparentele blasfemii decât de artezianul sânge nipon, de atrocitatea incestului, respectiv a amputării falice sau de ”nevoia” de a păcătui, din nevoia de a te purifica. Toate mobilurile conștienței devin din această perspectivă victime colaterale. Ce mai, o ”mare porcărie”.

Pe ceilalți îi invit din suflet să vadă ”Love Exposure”, o explozie de romantism și de religiozitate. O meditație despre nevoia de mici libertăți și despre asumarea acestora din perspectiva experiențelor de viață. Nu poţi spune că eşti bun catolic (în cazul lui Sono), dacă nu ai şi o vastă experienţă în păcat. Pe de altă parte, fără păcat dispari ca individ. În schimb apare o nouă biserică: Biserica lui Zero. V-a cucerit sau nu subiectul?

”Chanto tsutaeru/Be Sure to Share” de Sion Sono, sau ”trăiește și dă neapărat mai departe”

Am văzut Chanto tsutaeru/Be Sure to Share (2009), al treilea film pe care îl văd de la Sion Sono, după Suicide Club și Love Exposure. Ceea ce mi se pare spectaculos la Sono este faptul că își duce inconstanța și ludicul efervescent la îndeplinire cu nonșalanța unui puști. Cred că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd un regizor excelând în horror, în epopee postmodernistă/suprarealistă și acum, în dramă așa cum numai cei speciali sunt în stare să treacă de la una la alta. Indiferent de maniera de abordare a genului, Sono lasă loc poeziei, muzica transformând aproape orice secvență mai lungă de 2 minute într-un videoclip perfect: de la muzica originală pentru chitară a lui Tomohide Harada, la obstinanța cu care, aproape 90 de minute ești urmărit de Bolero-ul lui Ravel. Apropo de asta, citeam un interviu al regizorului japonez în care acesta își explica cu o naturalețe de invidiat trecerea de la un gen la altul: după un concert rock de două ori îți dorești din tot sufletul unul unplugged. Și mai e ceva, deosebit la Sion Sono. Pun pariu că habar n-are că este unul dintre cei mai mari regizori în viață...

Să revin însă la Be Sure to Share. O dramă. Încă una cumplită.

SPOILER

Tatăl, tiran, profesor de sport, specializare fotbal este pe moarte. Cancer. Shiro, fiul său, senin, s-ar zice chiar împlinit, curat, fără resentimente, sensibil află de-abia acum că are ceva în comun cu tatăl său. Cancer. Mult mai avansat. Tatăl îi cere fiului să îi promită că după ce va ieși din spital vor merge împreună la pescuit. Fiul își dorește, pentru prima oară ca tatăl său să moară înaintea sa, pentru a nu îi frânge sufletul. Dorința fiului se împlinește. Tatăl moare. Dar dorința tatălui? Trăiască fumegândele canoane europene. Japonezii sunt oameni de cuvânt Shiro își va scoate tatăl din sicriu, în timpul ceremonialului și va fugi cu el pe malul lacului, pentru a pescui împreună, prima și ultima oară. De parcă nu ar fi fost suficient, Shiro urmează să moară și el. Te aștepți la ditamai melodrama. Surpriză: NIMIC. Nici măcar când își întreabă iubita, pe care o ceruse de mult în căsătorie dacă s-ar mai putea mărita cu el, acum, când are cancer. Poate că Shiro moare, sigur moare, de fapt, dar nu în filmul ăsta. La drept vorbind, până și Mickey Rourke moare în Wrestler, chiar dacă finalul filmului este deschis în proporție de 2%, dar acolo te doare. Aici nu simți nimic. Carpe diem, baby.

Frumoase filmele lui Sion Sono. Ai mai mereu senzația că vezi în premieră mondială primul lung metraj făcut vreodată...

Vedeți trailerul de mai jos și dacă v-am convins, nu ratați Be Shure to Share. Nu veți râde, nu vă va ridica moralul dar în mod cert vă va îndemna să vă tratați apropiații (mai bine zis foarte apropiații) cu respectul cuvenit. Adică să le spuneți tot. Pentru că viața, fără voia noastră este surprinzător de scurtă.